Frica de moarte și Iisus*

Şi dacă mulţimile din pâine au mâncat,
Cei săturaţi în tihnă mulţumind,
Pustia univers liturgic devenind,
Apostolii pe mare au plecat.

Îndeosebi, Iisus în munte se retrage,
Că soarele demult a asfinţit.
El sta de veghe ca un achimit,
Ca Tatălui prin Duhul să se roage.

Dar noaptea devenise ca un iad
Corabia plutea pe valuri, în derivă,
Că vântul ce sufla le sta-mpotrivă,
Şi ucenicii-n deznădejde cad.

Târziu, o rază-n întuneric le apare,
Obscuritatea-n două se împarte.
Cine putea să fie-n plină noapte?
Era Iisus care mergea pe mare!

Văzându-L, ucenicii îngroziţi
Credeau că-i o fantasmă sau nălucă.
Strigară, ca un prunc cuprins de frică,
Pân’ce Iisus le zise: „Îndrăzniţi!”

„Eu sunt! De ce vă temeţi? Sunt cu voi!
Doar ştiţi că am venit, în plină noapte,
Să scot umanitatea din păcate,
Să semăn pace pe pământ şi nu război”.

Pescarul cel bătrân atunci grăieşte:
„De eşti Tu, Doamne, dă-mi poruncă-ndată
Să Te imit pe Tine şi să merg pe apă!”
„Vino!”, zise Domnul, şi Petru, deci, porneşte.

El barca şi confraţii-a părăsit.
Că apa se preface în cărare
Petru o simte sub propriile-i picioare,
Pân’ ce credinţa cu totul i-a slăbit.

Dar, când un val năprasnic îl atinge,
Credinţa firavă-ntru el cedează,
Iar zelul de pescar se-mpuţinează,
Şi-nspăimântat ajunge doar să strige:

„Scapă-mă din valuri, Stăpâne, să nu pier!
Ca un pescar bătrân ar trebui să-not,
Dar mi-a pierit puterea, nu mai pot!
Tu trage-mă la Tine...! Asta-ţi cer!”

Ca pe Adam în iad, de-o mână l-a luat,
Puţina lui credinţă Blândul Iisus mustrând,
Îl pune între ceilalţi, tremurând.
Dar simte că Hristos a înviat!

Corabia pluteşte iar pe ape
C-un iscusit cârmaci la bordul ei,
Adună pe păgâni şi pe atei,
Din har şi cu iubire să-i adape.

 

* Meditaţie lirică la Duminica a IX-a după Rusalii (Umblarea pe mare — potolirea furtunii)