Dacă mă întrebați cum am ajuns la răspântia drumurilor vieții mele, unde am atins borna 70, nu vă pot răspunde, pentru că VIAȚA este DARUL lui Dumnezeu și El nu a descoperit nimănui ziua intrării în această lume, cum, de altfel, puținora le-a indicat-o pe cea a plecării. Taina vieții fiecăruia dintre noi numai El o știe. El, ca Stăpân și Izvor al vieții, decide asupra destinului nostru etern. Noi trebuie să ne supunem voii Lui și să zicem: Doamne, facă-se voia Ta! Aceasta nu înseamnă să devenim un fel de ,,buștean inert”, tras de harul lui Dumnezeu prin labirintul timpului efemer, ci să ne încordăm conștiința pentru a înțelege viața și a simți profunzimea acestui mare Dar, pe care ni l-a făcut Dumnezeu. 

Ca un apărător și un sustinător al vieții, am descoperit că Viața este înțeleasă de către om în funcţie de cum este percepută de ochiul achimit al conștiinței sale, deci în funcţie de credinţă. Unele persoane o văd plină de sens, iar altele de nonsens; unele reușesc să descifreze absurdul ei, altele descoperă că este lugubră și plină de himere. Doar omul credincios vede viața pătrunsă organic de Providenţa divină.

Se poate spune că viaţa omului este tot atât de adevărată, de autentică şi de suverană, pe cât acesta descoperă că izvorul ei este Dumnezeu. Aducerea aminte că Dumnezeu este izvorul inepuizabil al vieții este ceva sublim. Memoria umană este o forță, dar poate fi și o slăbiciune, în măsura în care omul devine dominat de amintiri. Până la urmă, sunt atât de puține lucruri de memorat și atât de multe de uitat! Se spune în popor că amintirile plăcute sunt singurul Rai din care nu te poate alunga nimeni! Dar într-o lume amnezică este foarte greu să mai faci anamneză!

Așadar, îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru Darul Vieții!

Însă Îi voi fi mereu recunoscător și pentru faptul că m-a așezat pe o cale anevoioasă, dar frumoasă, cea a monahismului, care duce către cer. Nu a fost ușor, dar nici greu să mă decid să purced pe această cale. Din momentul în care mi s-a pus pe umeri Crucea și am început să urc pe propria-mi Golgotă, am simțit că Însuși Iisus, în chip nevăzut, mergea pe aceeași cale, transformându-Se adesea în Cirineul care m-a purtat în brațe, împreună cu povara nevoințelor mele. În ziua în care am primit tunderea monastică și am îmbrăcat chipul îngeresc, am realizat că mă nasc din nou, la o nouă viață, cu şansa reală de a câştiga lupta în războiul nevăzut purtat cu forțele întunericului care zboară în văzduh, recunoscându-mi neputința și slăbiciunile. Eram conștient că, prin propriile puteri biologice, nu doar eu, ci nimeni nu poate câștiga bătălia pentru Viață. 

Meditând la acestea îmi vine în minte versul lui George Coșbuc, care spune „O luptă-i viața, deci te luptă!”... Victorioși în acest aprig război, sfinţii şi eroii, asemenea lui Hristos, au omorât moartea și au dobândit Viaţa cea adevărată, reuşind să facă din moarte sărbătoarea vieţii lor.

***

În toți acești 70 de ani am încercat să mă lămuresc care este raportul între timpul efemer, curgător și timpul sau prezentul lui Dumnezeu. Din tot ceea am găsit până acum, cuvintele Fericitului Augustin mi s-au părut cele mai revelatoare: „Dacă nimeni nu mă întreabă ce este timpul, atunci ştiu ce este; însă, dacă aş vrea să explic celui care mă întreabă, nu mai ştiu. Totuşi, dacă nimic nu s-ar fi petrecut, nu ar exista timpul trecut, dacă nimic n-ar fi pe cale să se petreacă, nu ar exista timpul viitor şi dacă nimic nu s-ar petrece, nu ar exista timpul prezent“. (Fericitul Augustin - „Despre facerea lumii şi despre timp“)

Taina vieţii a fost și este o provocare permanentă pentru om. Nici o știință nu o poate argumenta sau defini. Nici măcar știința teologiei. Trăitorii teologiei doar s-au minunat cât de profund este misterul vieţii, căci „misterul vieţii izvorăşte din taina persoanei umane şi a persoanei divine. Taina vieţii izvorăşte din Hristos”. (Pr. Dumitru Stăniloae)

Viaţa există întotdeauna nu doar pentru că ni se oferă în Dar, ci şi pentru că luptăm pentru ea. Viaţa este darul lui Dumnezeu, dar ea merge înainte doar dacă prin credinţă o ghidăm către Viaţa cea adevărată.

Se spune adesea despre cineva că a avut o viață lungă sau despre altcineva că a avut o viaţă scurtă. Dar cum am putea oare măsura partea trecută a vieţii, care nu mai este sau timpul viitor, care nu există încă? Dacă timpul poate fi măsurat doar cu timpul ce curge spre Dumnezeu, la fel şi viaţa poate fi măsurată doar în mintea celui care conştientizează că în fiecare clipă din viața efemeră simte prezenţa inefabilă a lui Dumnezeu în ea.

Am înţeles, cu ajutorul Mântuitorului Hristos, că nu trebuie să aştept să văd ce faţă spirituală va avea viitorul, ci trebuie să dau fiecărei clipe trăsăturile creştine, așa cum am învăţat de la dascălii îmbunătăţiţi în prejma cărora am crescut. 

Pentru că am învătat încă din copilărie să stau sub mantia protectoare a iubirii lui Dumnezeu, am încercat să iubesc viaţa şi s-o trăiesc așa cum este. A trăi viaţa în toată profunzimea ei înseamnă, într-o oarecare măsură, a renunţa la ea pentru a o dărui altora, ca lui Dumnezeu. În cei 70 de ani de viaţă am încercat să învăț că nu poți câştiga viaţa plăcută lui Dumnezeu decât în măsura în care o dăruieşti, pentru că cel mai fericit lucru este să iubeşti, nu să cauţi să fii iubit.

A trăi această viață efemeră în sens ascetic presupune a accepta că există o sigură viaţă, nu doar în sens cantitativ, ci mai ales în sens calitativ. Există un singur fel de viaţă autentică! Mai concret, în toți acești ani, am înţeles că persoana umană care a urmărit sensul calitativ al vieţii, nu se poate odihni decât în acţiune, lucrând! De la părintele Paisie Olaru am învățat că Omul duhovnicesc nu se poate odihni, chiar de atinge vârsta senectuții. Așadar și eu la această etapă a vieții nu caut şi nu voi căuta odihna, adică nelucrarea, negândirea şi iresponsabilitatea!

Dacă toate împlinirile mele de până acum le-am realizat cu ajutorul lui Dumnezeu, ar trebui să nu mă simt obosit la vârsta pe care am împlinit-o. E firesc totuși să simt o oarecare oboseală, dar e o oboseală odihnitoare. Da, există o oboseală odihnitoare, după cum există și o odihnă obositoare. Așa cum nimic nu este mai obositor decât odihna obligatorie sau strădania zeloasă de a te relaxa, tot așa, nimic nu este mai odihnitor decât oboseala celui ce are conștiința eficienței muncii sale și mulțumirea datoriei implinite.

Cuvintele psalmistului îmi răsună în minte - „Anii noştri s-au socotit ca pânza unui păianjen; zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani, iar de vor fi în putere, optzeci de ani şi ce este mai mult decât aceştia, osteneală şi durere. Că trece viața noastră şi ne vom duce”. (Psalmul 89, 10-12).

Ce-ar însemna aceste cuvinte?

Cuvântul psalmistului nu trebuie înțeles ca o atenționare prin care Dumnezeu ne pune în vedere să mai diminuăm din eforturile fizice și intelectuale și activitățile pe care le-am programat pentru că, după 70 de ani, apar cu certitudine durerile și necazurile și nu vom mai putea finaliza ceea ce ne-am propus. Eu tind să cred că aceste cuvinte inspirate trebuie înțelese, mai curând, ca o încurajare a lui Dumnezeu pentru a continua lucrarea cu același zel, deoarece nu ne apropiem de o finalitate a vieții, ci de o altă etapă a ei.

Ne antrenăm atât de mult în viaţă și suntem atât de profund absorbiţi de ideea progresului, încât ajungem să credem că problema principală a vieţii este scurtimea ei. 

“Timpul pe care îl trăim în această viață ni se pare scurt, pentru că mult este cel pe care l-am pierdut!” Întotdeauna viața e lungă, dacă ştii s-o foloseşti. (Seneca către Paulinus, „Despre scurtimea vieţii“). Omul este un mare risipitor de timp. Atât de risipitor încât, dacă ar cerceta profund viaţa sa, ar vedea că are mai puţini ani decât numără. Oamenii folosesc cu ușurință cel mai preţios dar dintre toate – timpul – pentru că este la îndemâna oricui. Dumnezeu l-a dat omului să-l folosească în totală libertate. Timpul este considerat de oameni un bun pe care îl au la dispoziție. Astfel, fiecare îşi este sieşi timp, pentru că timpul este în interiorul nostru, iar Dumnezeu, Care este mai presus de timp, ca să ne mântuiască, ne-a învățat cum să dăm timpului timp (donnez du temps au temps). După cum Părintele Stăniloae spune, „timpul este intervalul între chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului“, dacă răspunzi apelului, ai câştigat, dacă nu, ai pierdut. Doar aceste două moduri de raportare a omului la timp există: ori îl pierzi, ori în câştigi!

Am înţeles, la vârsta aceasta de 70 de ani, că timpul nu este ceva fară sens, nu este ceva gol. De aceea timpul nu se umple, ci se răscumpără (expresia „a umple timpul“ este incorectă teologic). Timpul este darul lui Dumnezeu. Ori Dumnezeu nu oferă daruri fără consistenţă, nu oferă omului daruri golite de sens. Dumnezeu dăruiește timpul deja plin de El. Omul nu poate să umple ceva pe care nu l-a făcut el, pe care nu l-a început el. Timpul este creaţia lui Dumnezeu. Așadar, timpul nu se umple, ci doar se câştigă dacă l-am pierdut! Iar prin câştigarea timpului, trebuie să înţelegem valorificarea acestuia, adică transfigurarea și nu desfigurarea lui.

Pentru mine, aceşti 70 de ani de viaţă, ca dar a lui Dumnezeu, mi-au fost provocare și şansă. M-am străduit să nu fiu niciodată în contra-timp, ci să-l valorific prin sesizarea prezenţei divine în el, astfel încât să pot trasforma șansa în provocare și provocarea în șansă, iar fiecare clipă a timpului să devină o speranță de mântuire.

M-am străduit în toată viața mea să mărturisesc oamenilor adevărul Evangheliei. Știu că numai Adevărul revelat te face liber și este singurul care nu încalcă libertatea omului de a lua contact și cu ideile nesănătoase ale lumii, dar, în acelasi timp, întăreşte libertatea omului în concepţiile cele sănătoase, care pot copleşi neghina pe care atât de bine o seamănă duşmanul atunci când semănătorul doarme. 

 Timpul vieții mele în această lume stă în directă legătură cu responsabilitatea izvorâtă din demnitatea arhierească, conferită de Biserică, dar pe care o port, de 24 de ani, prin iubirea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Aceasta îmi dă putere să mărturisesc și să mă rog:

Doamne, ferește-mă de cea mai mare ispită a vieții, care este amânarea binelui, și dă-mi în dar cea mai mare virtute, amânarea răului! 

Ajută-mă să înțeleg că ceea de pot face astăzi, nu trebuie lăsat pe mâine, pentru că ziua de mâine, se întâmplă să nu mai fie, pierzând-o și pe cea de azi.

Toată viaţa mea, Doamne, am închinat-o Ţie, Tu Cel care mă ştii mai bine decât mă ştiu eu însumi, AJUTĂ-MĂ SĂ MĂ MÂNTUIESC! Amin!

† IOACHIM,

Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

*Meditație la împlinirea a 70 de ani, Roman, 29 Martie 2024