Istoricul Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului

1. Întemeierea Episcopiei Romanului

Totdeauna şi pretutindeni, mai ales, după ce creştinismul a fost decretat religie de stat, o eparhie a luat naştere când un număr mare de credincioşi, răspândiţi pe un teritoriu întins, trebuiau catehizaţi, îndrumaţi, călăuziţi şi, în genere, serviţi prin mijlocirea cultului şi a tainelor sfinte de către slujitorii ierarhiei bisericeşti cărora li se cerea să cunoască temeinic învăţăturile şi rânduielile statornicite de Biserică. O astfel de organizaţie, în fruntea căreia a fost rânduit un slujitor pregătit, vrednic şi înţelept, un episcop, s-a impus ca o necesitate spre a nu fi cu nimic ştirbită unitatea de credinţă şi de disciplină bisericească. Localitatea în care se afla scaunul episcopal, deci sediul administraţiei eparhiale, era, de obicei, un oraş. Ierarhul care conducea o eparhie cu sediul într-o metropolă istorică a căpătat numele de arhiepiscop, mitropolit, patriarh sau papă. Episcopii, cu timpul, s-au grupat în jurul ierarhului din metropolă (capitală) recunoscând întâietatea şi autoritatea sa.


Învolburarea pricinuită, deseori, de dispute şi controverse teologice, de unele abateri de la unitatea de credinţă şi disciplină bisericească a constituit motivul pentru care episcopii au fost convocaţi de către mitropoliţi pentru a frământa împreună problemele în discuţie şi a lua hotărâri care, cu timpul, erau acceptate de întreaga Biserică. În astfel de condiţii s-a dezvoltat sistemul ordinei sinodale.

Apariţia statelor a condus, în răsăritul ortodox, la constituirea Bisericilor naţionale autocefale organizate în cadrul formaţiilor statale. Deşi separate teritorial şi prin unele particularităţi de ordin administrativ, Bisericile Ortodoxe au rămas, cu toate acestea, surori, părţi ale aceluiaşi corp mistic, mlădiţe ale unei familii unitare, mărturisind toate, aceeaşi credinţă şi păstrând aceleaşi norme de disciplină, în duh ecumenic.

Până la această oră, nu s-a descoperit un act de întemeiere a episcopiei Romanului; poate, autoritatea de stat, adică domnia şi autoritatea bisericească superioară nici n-a emis vreun act de întemeiere a episcopiei de la Roman. De aceea, nu se ştie precis când, anume, îşi începe viaţa această eparhie, cine a întemeiat-o şi în ce împrejurări. Lipsa documentelor istorice care ar cuprinde ştiri lămuritoare a lăsat loc părerilor şi ipotezelor. Înainte de a lua în discuţii aceste ipoteze cu privire la începutul eparhiei au fost utile câteva consideraţii, câteva date referitoare la oraşul de scaun al episcopului.

Romanul era, la finele secolului al XIV-lea, o localitate veche. Cea dintâi aşezare de pe vatra oraşului, din zilele noastre, avea particularităţi de tip rural. Treptat, în contextul condiţiilor economico-sociale din secolul XIV, localitatea aceasta a căpătat înfăţişarea unui oraş care, pentru un timp, a avut o importanţă politică mai deosebită. Oraşul era apărat de o fortificaţie militară care, pe vremea domnului Roman I (1392-1394), potrivit vestigiilor arheologice descoperite, a fost reconstruită şi consolidată. De reţinut faptul că oraşul oferea condiţii prielnice organizării şi funcţio¬nării unui centru eparhial.

Alt factor care cerea o administraţie eparhială şi un episcop este turma sau numărul credincioşilor şi fireşte al preoţilor. Dacă la începutul secolului al XV-lea, s-a întemeiat o episcopie la Roman, pentru regiunile sudice ale Moldovei, fără discuţie, în această zonă geografică a ţării noastre, erau numeroase sate şi târguri a căror locuitori, din punct de vedere religios, erau fii ai Bisericii Ortodoxe.

Săpăturile arheologice din ultimele decenii au scos la iveală urme materiale şi spirituale privind prezenţa aşezărilor omeneşti la est de Carpaţi în primul mileniu al erei noastre, cum şi în secolele XI-XIV. La vestigiile arheologice se adaugă şi probe istorice care arată continuitatea neîntreruptă a locuitorilor în această regiune. Unele documente se referă la vlahi, valaşi, valahi, volohi, blaci, Woloszyna, care nu sunt decât strămoşii noştri. Istoricii au stabilit că, înainte de secolul al XIV-lea, existau formaţiuni politice - cnezate sau voievodate - pe toată aria geografică locuită de români. În Moldova existau târguri în care se făceau schimburi comerciale şi, de asemenea, cetăţi de apărare construite înainte ele întemeierea statului.

Motive temeinice conduc la concluzia că locuitorii formaţiilor teritoriale de la est de Carpaţi, de altfel, ca şi cei de la sud şi cei din podişul transilvănean erau creştini ortodocşi. Astfel, de mare însemnătate este scrisoarea trimisă, în anul 1234, de papa Grigore al IX-lea principelui de coroană, Bela. Scrisoarea cuprinde referiri la „schismaticii” de pe teritoriul patriei noastre, mai precis din episcopatul cumanilor (episcopatul romano-catolic al Milcoviei) a cărui jurisdicţie se întindea şi în regiunile sudice ale Moldovei, potrivit concluziilor la care au ajuns cercetătorii, adică la ortodocşi, la „pseudo-episcopi de ritul grecesc”, sau „episcopi schismatici”, la Walaşi (români) care au rituri şi obiceiuri deosebite, la „falşii creştini” din aceste părţi. Scrisoarea aceasta, ce poate fi numită document de referinţă, arată elocvent că pe teritoriul patriei noastre existau, în secolul al XIII-lea, credincioşi ortodocşi, preoţi, episcopi şi, fără îndoială, forme de viaţă bisericească ortodoxă.

În vederea aplanării conflictului dintre patriarhia constantinopolitană şi moldoveni, deoarece aceştia, trecând peste scaunul ecumenic, au rânduit, ca mitropolit al Moldovei, pe Iosif despre care s-a spus că era rudă cu muşatinii, domnul Alexandru cel Bun, în primele luni ale anului 1401, a trimis la patriarhia din Constantinopol, o delegaţie din care făceau parte şi „ieromonahi”, fapt care atestă, pe de o parte, existenţa călugărilor în Moldova, iar pe de alta că ei erau bine pregătiţi din moment ce li se încredinţau misiuni diplomatice. Scrisoarea patriarhului, cu data de 26 iulie 1401, către Alexandru cel Bun se referă, între altele, la „clerul”, „monahii” şi „ieromonahii” care vieţuiau în Moldova. Menţionarea clericilor, monahilor şi ieromonahilor alături de „marele voievod şi de toţi boierii lui”, nu este numai o simplă formalitate protocolară de cancelarie. Negreşit, patriarhul şi marele sinod cunoşteau temeinic realităţile bisericeşti din Moldova.

Documente istorice moldoveneşti pun în lumină faptul că, la sfârşitul secolului al XIV-lea şi în primii ani ai celui de al XV-lea, existau în Moldova, mai multe mănăstiri : Probota, Bistriţa, Neamţ, Moldoviţa, Homor, Horodnic. Mănăstirile acestea n-au apărut spontan. Fiind atât de multe, nu se poate admite că au fost întemeiate într-un răstimp de câţiva ani. Din diferite „cărţi” domneşti se deduce logic că, în Moldova, cu mult înainte de sfârşitul secolului al XIV-lea, existau mănăstiri şi schituri. Cităm, doar, câteva care erau situate în regiunea peste care avea să păstorească episcopul Romanului: într-o „carte” din 8 martie 1407 sunt referiri la „călugării din Dumbravă” (situată la sud de Roman); toponimele „la popi” şi „lunca vlădicăi”, păstrate până astăzi în zona din dreapta Siretului, la 5 km sud de Roman, vin, probabil, de la aşezarea călugărească din această zonă sau de la faptul că satul lângă care se afla Dumbrava a fost dăruit episcopiei Romanului; la 6 iunie 1410, se precizează că „mănăstirea de la Bohotin va asculta de această mănăstire” (Bistriţa); într-o „carte” de la 6 februarie 1431 se află o referire la „mănăstirea Sf. Nicolae unde a fost Huba pe Nechid”.

Scrisoarea din anul 1234, trimisă principelui de coroană Bela, de papa Grigore al IX-lea, cuprinde, cum s-a arătat, ştiri privitoare la unele realităţi bisericeşti din episcopatul cumanilor (al Milcoviei), care se întindea şi în regiunile sudice ale Moldovei. Din acest document de o covârşitoare importanţă reiese că în această zonă geografică a ţării noastre locuiau valahi (Walaţi), din punct de vedere papal, „schismatici”, adică ortodocşi, printre care activau „pseudoepiscopi”; negreşit, „pseudoepiscopii” (episcopii ortodocşi) îşi desfăşurau misiunea în cadrul formaţiunilor politice, anterioare statului moldovean, unele dintre ele pe teritoriul Moldovei.

Închegarea statului centralizat al Moldovei, „implica şi organizarea unei ierarhii bisericeşti”; nu se poate admite că Bogdan I (întemeietorul) şi urmaşii săi, n-au avut la curtea lor şi o faţă bisericească mai înaltă, un episcop care să hirotonească preoţi, să sfinţească noile locaşuri de rugăciune şi să împlinească alte îndatoriri bisericeşti. S-a formulat ipoteza plecând de la acest raţionament - organizarea statală precede şi determină organizarea bisericească - de la prezenţa unor „pseudoepiscopi” dincoace de Carpaţi, despre care sunt referiri în scrisoarea papală din anul 1234, cu mult înainte de întemeierea statului moldovean - şi de la menţionarea unor ierarhi - Ioan şi Samuil - în pomelnicul mănăstirii Bistriţa, cum şi Nicolae, Ştefan, Lavrintie, Grigorie şi Sava, într-un pomelnic de la Rădăuţi retranscris la finele secolului XVIII după altul străvechi, că pe vremea celor dintâi domnitori ai Moldovei, s-ar fi întemeiat o episcopie transformată în mitropolie, la Rădăuţi, care, ulterior, a fost strămutată în noua capitală a ţării, Suceava. Ipoteza nu are însă o acoperire documentară temeinică. Domnind mai mult şi având, deci, răgaz pentru înfăptuiri mai deosebite, Petru I (1375-1391) este domnul care a întreprins cele dintâi ac¬ţiuni pentru aşezarea episcopului Iosif, hirotonit de Antonie întâistătător al eparhiei Haliciului, în împrejurări necunoscute - problema dependenţei bisericeşti a Moldovei de Halici nu este întemeiată - şi care a fixat scaunul mitropolitan al ţării la Suceava. În vâltoarea strădaniilor pentru organizarea bisericească a Moldovei, cum şi a neînţelegerilor cu patriarhia ecumenică pe această temă, care au durat aproape două decenii, mitropolia Moldovei - este pomenită alături de a Vidinului într-un act patriarhal datat septembrie 1386.

Pentru prima dată, eparhia al cărei scaun se află la Roman este pomenită într-o „carte” domnească din 30 septembrie 1445 de la domnul Ştefan al II-lea, fiul lui Alexandru cel Bun. În acel an, domnul a „...dat Prea Sfinţitului Mitropolit Chir Calist al Romanului un tătar anume Paşca...”. Din „cartea” aceasta reiese limpede că eparhia Romanului exista, de fapt, în anul 1445. Nu avem însă nici o indicaţie, tn acest document, cu privire la vechimea ei. Nici anul 1445 nu este anul întemeierii deoarece „cartea” domnului Ştefan nu are caracterul unui act de fondaţie.

Cel dintâi istoric român care a formulat o ipoteză în legătură cu întemeierea episcopiei Romanului este episcopul Melchisedec. Pornind de la „Acta patriarchatus Constantinopolitani”, în care sunt referiri la viaţa şi istoria bisericească a Moldovei de la sfârşitul secolului al XIV-lea, el susţinea că episcopia Romanului fusese întemeiată cu mult timp înainte de Alexandru cel Bun. „Mitropolitul ţării, credea pururea pomenitul episcop, fără nici un temei istoric, îşi avusese reşedinţa sa la Roman, pentru care această episcopie mult timp a purtat numele de mitropolie, uneori spre deosebire de mitropolitul Sucevei”. Regretatul ierarh admitea că Alexandru cel Bun a organizat şi sprijinit, în condiţiile timpului, episcopiile Romanului şi Rădăuţului fixând reşedinţele întâistătătorilor şi, totodată, limitele geografice ale eparhiilor, apoi înzestrându-le cu moşii spre a le asigura mijloacele prin care aceste eparhii îşi puteau îndeplini rosturile. Mergând mai departe, el presupunea că episcopul Meletie, menţionat în corespondenţa patriarhului din Constantinopol alături de episcopul Iosif, ar fi fost arhiepiscopul eparhiei Romanului la sfârşitul secolului XIV.

După Melchisedec s-a formulat altă ipoteză referitoare la întemeierea episcopiei Romanului plecând de la tradiţia istorică cum şi de la unele fapte cu acoperire documentară şi anume că această episcopie a fost întemeiată de Alexandru cel Bun. Tradiţia este consemnată, pentru întâia oară, în Letopiseţul ţării Moldovei până la Aron Vodă (1359-1595), cunoscut sub numele de Letopiseţul lui Grigore Ureche, prin fraza : „Mai făcut-a (Alexandru) şi al doilea episcop, după mitropolit, la sfânta mănăstire, în oraş, în Roman, şi i-au dat eparhie o parte din ţinuturi pe sub munte în gios”.

Marea majoritate a istoricilor plecând de la această tradiţie şi de la anumite fapte întemeiate documentar, a ajuns la concluzia că episcopia Romanului a fost întemeiată de Alexandru cel Bun.

Un motiv deosebit pe care Alexandru 1-a avut în vedere la întemeierea unei episcopii pentru regiunile de sud ale Moldovei şi pentru aşezarea scaunului de reşedinţă a întâistătătorului ei în oraşul Roman a fost, de bună seamă, legătura ce o avea cu biserica „Sfânta Vineri”, ctitoria tatălui său, Roman I şi a lui însuşi înmormântând în acest sfânt locaş pe „sfânta răposata maica (sa) cneaghina Anastasia”. Spre a cinsti memoria mamei sale, Alexandru a întemeiat episcopia Romanului ridicând, totodată, biserica din oraş, înălţată de tatăl său şi de el însuşi, la rangul de catedrală episcopală, cum, de altfel, a cinstit memoria unor înaintaşi ai săi în scaunul Moldovei, întemeind episcopia Rădăuţilor a cărui întâistătător şi-a îndeplinit mi¬siunea în preajma şi în biserica „Sfântul Nicolae” zidită de Bogdan I (1359—1365).

Alt motiv, care a putut grăbi organizarea Bisericii Ortodoxe din Moldova, pe vremea lui Alexandru cel Bun, prin întemeierea celor două episcopii, a Romanului şi a Rădăuţilor, pare a fi şi tendinţa romano-catolicismului, mai stăruitoare în a doua jumătate a secolului XIV şi la începutul celui de al XV-lea, de a câştiga poziţii şi adepţi în Moldova ortodoxă.

Alexandru cel Bun a dat sprijin Bisericii Ortodoxe, spre a fi o instituţie de bază în stat, intervenind pentru aplanarea conflictului cu patriarhia ecumenică şi înzestrând mănăstirile - Bistriţa, Neamţ, Moldoviţa, Probota şi Homor - ca să poată fi, în condiţiile timpului, vetre de cultură. Cu scopul de a preîntâmpina romano-catolicismul, mai precis, de a apăra Ortodoxia, domnul, pe lângă alte măsuri, a luat-o şi pe aceea de a întemeia episcopiile Romanului îşi Rădăuţilor.

Neavând încă documente care ar conţine indicaţii sigure în legătură cu anul când a fost întemeiată episcopia Romanului, oricare cercetător se poate întreba : când a luat naştere această eparhie ?

Tradiţia istorică, cum şi unele realităţi, unele aspecte ale vieţii bisericeşti, ne referim, îndeosebi, la relaţiile intereparhiale şi anume la întâietatea episcopului de Roman faţă de al Rădăuţilor - fără îndoială, cu rădăcini în vechile aşezăminte canonico-juridice, arată limpede că episcopia Romanului nu este mai nouă decât a Rădăuţilor. Astfel, după felul în care este redată tradiţia istorică în Letopiseţul lui Grigore Ureche, deducem că, totdeauna, Romanul a fost un centru eparhial mai important. Ocupându-se de ierarhia bisericească în Moldova, Dimitrie Cantemir observa că, în această ţară, sunt trei scaune eparhiale : Roman, Rădăuţi şi Huşi; „dintre acestea numai celui de Rădăuţi şi Huşi i s-a dat titlul de episcop pe când cel de Roman s-a chemat arhiepiscop fiindu-i îngăduit ca, la liturghie, să poarte mitră; totuşi asupra celorlalţi colegi ai lui nu are nici o jurisdicţie şi nu le este superior decât prin întâietate”. Era, apoi, datina ca, în scaunul vacant al mitropoliei să treacă episcopul Romanului, la Roman al Rădăuţilor iar la Rădăuţi al Huşilor ; alegerea se făcea pentru acest din urmă scaun. La solemnităţile religioase care aveau loc în catedrala mitro¬politană episcopul de Roman şedea alături de mitropolit în strănile din dreapta iar episcopii de Rădăuţi şi Huşi în cele din stânga. În ajunul Bobotezei episcopul de Roman săvârşea serviciul religios în biserica de la curte iar mitropolitul venea la curte după ieşirea de la catedrala mitropolitană ca să dea domnului crucea spre a o săruta şi spre a-1 stropi cu agheazmă. Din vechime numai episcopii din Roman aveau dreptul de a purta pateriţe (cârje) ferecate cu argint, pe când ceilalţi purtau pateriţe negre.

Conferind episcopului Ghedeon dreptul de a purta „pateriţa cu cornurile şi legăturile ferecate în argint”, domnul Moldovei Grigore Ghica, subliniază, în actul cu data noiembrie 7247 (1739), că episcopia Romanului este „mai veche şi mai cinstită decât alte episcopii ale acestei ţări, al doilea scaun după mitropolitul ţării”.

Întâietatea de onoare pe care o avea episcopul Romanului faţă de ceilalţi episcopi ai Moldovei decurge canonic, din faptul că acest scaun, ori a fost întemeiat înaintea celui de Rădăuţi, ori dacă ambele au luat naştere în acelaşi timp, cel de la Roman, în viziunea domnului, a mitropolitului şi dreptcredincioşilor, adică a factorilor care au avut de spus un cuvânt în legătură cu necesitatea şi, în cele din urmă, cu întemeierea acestei eparhii, era, fără nici o îndoială, un centru mai important.

Sintetizând cele expuse, avem convingerea că domnul Alexandru cel Bun a luat în considerare necesitatea celor două eparhii, apoi le-a întemeiat, în intervalul 1408-1413, după ce, în ţară, statornicise condiţii de ordine şi stabilitate şi după ce aplanase neînţelegerile cu patriarhia ecumenică. Cum s-a remarcat, Alexandru cel Bun pe drept cuvânt, poate fi considerat organizatorul ierarhiei bisericeşti moldovene.

Text preluat din „Episcopia Romanului”, de Pr. Scarlat Porcescu

2. Ridicarea Episcopiei la rangul de Arhiepiscopie

În data de 13 septembrie 2009, la sărbătoarea Înainteprăznuirii Înălțării Sfintei Cruci, în Catedrala Arhiepiscopală, s-a dat citire Tomosului Patriarhal, prin care s-a arătat hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și s-a făcut cunoscut tuturor clericilor și credincioșilor înălțarea Episcopiei Romanului la rangul de Arhiepiscopie, cu titlul de Arhiepiscopia Romanului și Bacăului, ridicarea Preasfințitului Părinte Efitmie la demnitatea de Arhiepiscop al Romanului și Bacăului, precum și promovarea Preasfințitului Părinte Ioachim Băcăuanul la rangul de episcop-vicar, cu titlul de Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului.

3. Arhiepiscopia Romanului și Bacăului astăzi

La 4 noiembrie 2014, vrednicul de pomenire Arhiepiscop Eftimie Luca a trecut la Domnul cu puțin înainte a împlini venerabila vârstă de 100 de ani, iar la 16 decembrie 2014, episcopal vicar Ioachim Giosanu a fost ales de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca arhiepiscop al Romanului și Bacăului, devenind, astfel, primul arhiepiscop ales pentru a păstori eparhia Romanului și Bacăului, instalat în funcție la 4 ianuarie 2015, în prezența unui numeros sobor de ierarhi și preoți.